Cristian (Emilian Oprea) este un tanăr procuror idealist care încearcă să rezolve un complicat caz de corupție în tumultuosul context social-politic din România anilor 2000. El investighează cazul unui coleg procuror suspectat de luare de mită, fals şi uz de fals, sustragere de documente. Ancheta are însă implicaţii la nivel extrem de înalt și îi spulberă tânărului magistrat încrederea în justiţie. Încercînd să descopere adevărul, Cristian intră într-o zonă periculoasă și se expune unor revelații dureroase și neașteptate.

Cristian Panait s-a sinucis pe 10 aprilie 2002, la doar 29 de ani, aruncându-se de la etajul patru al locuinței sale din București. Cu un an în urmă, fusese numit procuror la Secția de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului Curții Supreme de Justiție. Printre dosarele pe care le avea în lucru se afla și cel al procurorului Alexandru Lele, de la Oradea, care a dispus arestarea lui Adrian Tărău, fiul prefectului de Bihor, sub acuzația de complicitate la contrabandă cu produse petroliere.

Panait avea misiunea de a-l ancheta pe procurorul Lele pentru presupuse fapte de corupție şi sustragere de documente. Potrivit relatărilor presei, acesta a refuzat să-l pună sub învinuire pe Lele, în lipsa unor probe concludente, iar la nici o lună de la primirea cazului s-a sinucis. În august 2002, cazul a fost clasat, după ce o „expertiză psihiatrică post-mortem” ar fi dovedit că magistratul s-a sinucis pe fondul unei labilități psihice. Nu s-a cercetat varianta înlesnirii sau determinării sinuciderii.

M-a urmărit gândul de a face un film inspirat de destinul procurorului Cristian Panait încă de prin 2005. De pe-atunci începeam să pun deoparte articole găsite în presă și de pe Internet și, recunosc, mă simțeam extrem de jenat că în 2002, când Panait s-a sinucis, nu am fost deloc la curent cu detaliile cazului.

Între timp, îmi regizasem primul lungmetraj și trăiam o experiență unică: eram cel mai tânăr director general din istoria Televiziunii Române (între 2005 și 2007). În acea perioadă, am avut parte de o experiență personală de viață cumva apropiată celei prin care a trecut Panait: eram prizonier în propriul „castel”, iar valorile mele morale erau total diferite de ale sistemului pentru care lucram. Am încercat, la rândul meu, să „schimb apa din acvariu” dar n-am reușit decât în mică măsură. M-am oprit când era absolut evident că luptam degeaba, că miza pentru care am acceptat un job într-o importantă instituție publică nu mai avea nicio importanță; am fost târât într-un circ mediatic, familia mi-a fost bălăcărită, ajungeam să le scriu prietenilor mesaje disperate să nu se lase influențați de aberațiile din ziare.

Panait a suferit același tratament din simplul motiv că a ales să nu cedeze presiunilor și indicațiilor venite de la șefi. Nu l-a pus sub acuzare pe procurorul Lele pentru că nu a avut suficiente probe împotriva lui și s-a simțit personaj într-o grotescă mascaradă, pusă la cale chiar de cei care ar trebui să fie personajele-model în orice sistem judiciar din lume. Panait a cedat și a devenit un fel de erou post-mortem în lupta cu un sistem corupt, ticăloșit și încă nereformat. Multe voci din societatea civilă au declarat chiar că Panait „a fost sinucis”. Cazul Panait a devenit simptomatic pentru multe țări care încearcă (încă) să se despartă de ideea ca justiția se poate cumpăra și că, în general, totul e de vânzare.

În ultimii ani, mi-am reluat notele și dosarele puse la păstrare, am căutat pe internet și am găsit lucruri noi, coincidențe frapante: Panait s-a născut în același an cu mine, era mare fan al echipei de fotbal Dinamo București (idem) și, cumva definitoriu, era un workaholic, un om cu principii de viață extrem de bine determinate, care nu accepta compromisul, un tip care avea încredere în ideea de justiție absolută.

Filmul despre Panait e, oarecum, filmul despre eșecul unei generații din care fac parte. Care a crezut că schimbările politice ale anului 1989, că despărțirea de comunism va însemna o rupere definitivă cu sistemul „vechi” mafiot și corupt. În 2002 (anul morții lui Panait), dar și în prezent, realitatea românească e una dură: vechii ofițeri și activiști din Securitate monopolizează nu doar afaceri importante, ci și poziții importante în politică. În 2002, lupta între serviciul secret al armatei, al poliției, al justiției și cel „oficial”, moștenitorul vechii Securități, era la apogeu. Se făceau afaceri „la negru”, totul sub patronajul senin al puterii, reprezentanții foștilor comuniști, „rebranduiți” drept social-democrați. Contrabanda cu produse petroliere sau benzină a reprezentat o sursă uriașă de venit pentru ofițerii din servicii, cu largul sprijin al politicienilor. Ce șansă de reușită să aibă în acest sistem oameni cu coloana vertebrală precum procurorii Panait sau Lele?

Într-un astfel de climat, gestul lui Lele de a aresta un înalt oficial din Guvern pentru contrabandă era absolut singular și trebuia pedepsit exemplar. „Sistemul” i-a pasat responsabilitatea tânărului procuror Panait care, în scurt timp, s-a văzut pus în fața unei alegeri morale esențiale.

Un film inspirat dintr-o realitate atât de puternică poate fi făcut într-o mie de feluri. Pe mine, însă, mă interesează strict demontarea mecanismelor prin care un om puternic, la propriu și la figurat, ajunge în doar 20 de zile să-și ia viața. Ce mecanisme, resorturi interne se declanșează în momentul în care descoperi că tot sistemul pentru care ai lucrat și în care te-ai format e corupt și putred din temelii? E, practic, un film despre dezintegrarea rapidă a unui om care alege să lupte, din interior, împotriva sistemului.

Camera e un observator tăcut și imparțial la tragedia unui om. Singură secvență în care există un alt tip de „privire” e cea a percheziției de la domiciliul lui Lele, când folosesc unghiul camerei video aparținând jurnaliștilor aduși de Lele. E o scenă foarte puternică, pe care am ținut să o reconstitui fidel.

Nu am făcut niciodată filme despre înfrângeri, despre oameni care pierd bătălii; de obicei, sunt filme fără happy-end sau cu finaluri moralizatoare. Cred însă că povestea lui Cristian Panait trebuia spusă cu orice preț, pentru a arăta că există totuși o solidaritate de fond, vizibilă, a celor mulți care mai speră că merităm o țară în care justiția să-și facă datoria, în afară intereselor politice sau a corupției la vârf.


Tudor Giurgiu